Copacul meu a cazut, desi i-am mangaiat scoarta la fiecare ratacire, am plantat ganduri langa el, ca sa nu se plictiseasca, sa vada cum infloresc in iubiri pentru a avea o proiectie a ceea ce el nu poate sa simta... de fapt
asta e adevarata simtire. L-am privit cum statea echilibristic cu ramurile in jos, si-si infigea cu greu fiecare radacina lemnoasa in cate-un nor, sperand ca cerul sa-i fie pamant - sa creasca hranit de esente, de picaturi de pura inspiratie. Eu m-am ferit cand fructele sale, unul cate unul, s-au prabusit, zdruncinandu-mi drumul, si prin crapaturi incepand sa tasneasca o pasta de realizari care mi-au hranit trecutul. As putea acum, sa gasesc fiecare loc din care rasar aburi parfumati de cazatura, si sa ordonez avalansa de sentimente, emotiile inca in stare amorfa, dominate de temeri, sa-mi zamislesc imperiul afectiv din colturi de esec. Sau pot sa ma intind pe jos, langa arborele meu, caci poate in neclintire, fara sa-mi mai pese, sa patrund in acea scorbura care se deschide in tot.
Azi a trebuit sa rezolv o problema, rational, printr-o gandire matematica, dar mintea mea refuza sa dea numere drept rapuns, sa creeze structuri prin chei de rezolvare logica...i-am gasit o alta finalitate, nu un rezulat practic, dar tot atingea un oarecare adevar, poate chiar mai profund, pentru ca ma apropiam eu de parabola situatiei; eu am dezvoltat-o, cum am vrut.
Sunt prea ocupata sa ma bucur de toamna, de ultimele ei suflari aromate, energii fibroase in aceleasi pensule, aceleasi culori..trec prin anotimp fara sa-l simt. de fapt asta e adevarata simtire si eu inca nu m-am trezit.
am ascultat agonia frunzelor in timp ce eu mi-o traiam pe-a mea.