când plouă în loc să ningă

scriu pentru că nu găsesc altceva de făcut, scriu aici ca să se prelingă toată inspiraţia în păhărelele astea de cuvinte, până se vor umple. e ciudat că mă mulţumesc cu puţin. că par că mă zbat pentru un loc confortabil în tramvaiul meu cu vise, dar nu-mi pasă că e ruginit si habar n-am încotro se-ndreaptă. poate am greşit ziua, poate am aşteptat degeaba în frigul ăsta şi mi-a amorţit orice simţire. nici nu vreau să stau în faţă. sunt oameni morocănoşi în faţă. aici, la capătul celălalt, nu mă vede nimeni; pot chiar să-mi deschid cartea, să adulmec spiritul meu oprit pe-un cuvânt de la mijlocul paginii, acolo unde s-a întregit cu spirite ficţionale, cu îmbrăţisările cosmice ale altor personaje, rupte şi ele dintr-un vârtej de întrebări - ultima buclă la capătul lui 'acum' . asta se întâmplă când totul are miros cosmic. nu-ţi mai pasă incotro te-ndrepti, ce pas vei face, cu cine vei sta, pentru că oricum totul e parte din tine.

cum îmi construiesc singură gardul.suliţă cu suliţă.

Ma simt straina de mine, doua fete distincte care se saluta reverentios ori de cate ori se intalnesc..Plecaciuni de rigoare, respect pentru ambele parti, dar dincolo de aspectul rigid-politicos, nu se afla nimic deschis catre iubire. Doua corpuri distincte nascute din acelasi punct, din aceeasi grimasa, in aceeasi zi de joi, cu zona cordiala acoperita de straturi, usi suprapuse cu lecate de porti medievale, totul spre un interior de catedrala gotica. Solemn, artistic, dar rece, neinchipuit de rece. Ma simteam bine, in bucata mea de lume, in locul meu din amfiteatru, undeva sus, langa fereastra..eu cu cartile mele, cu paginile mele, cu muzica mea, cu planurile mele - pentru ca tropote, rasete, miscari exterioare- sa-mi sparga toate cestile cu aspiratii, toate eprubetele cu zambete, trecand prin paginile mele, printr-o suflare, facandu-ma sa ma intorc la prima propozitie..sa cad in regnuri, in etape, pana la Cuvant. Si-aici sa-mi duc existenta, sa exist cu doua fete, in timp ce toti imi iau locul. Mi-am consumat esenta intr-o singura lucrare, cea mai proasta din viata mea. Si-am si copiat, modelul divin mi se parea mai putin plauzibil daca nu-l imitai. M-am pacalit pe mine si nu ma mai recunosc.

prima poruncă: să aştepţi oricât.

Copacul meu a cazut, desi i-am mangaiat scoarta la fiecare ratacire, am plantat ganduri langa el, ca sa nu se plictiseasca, sa vada cum infloresc in iubiri pentru a avea o proiectie a ceea ce el nu poate sa simta... de fapt asta e adevarata simtire. L-am privit cum statea echilibristic cu ramurile in jos, si-si infigea cu greu fiecare radacina lemnoasa in cate-un nor, sperand ca cerul sa-i fie pamant - sa creasca hranit de esente, de picaturi de pura inspiratie. Eu m-am ferit cand fructele sale, unul cate unul, s-au prabusit, zdruncinandu-mi drumul, si prin crapaturi incepand sa tasneasca o pasta de realizari care mi-au hranit trecutul. As putea acum, sa gasesc fiecare loc din care rasar aburi parfumati de cazatura, si sa ordonez avalansa de sentimente, emotiile inca in stare amorfa, dominate de temeri, sa-mi zamislesc imperiul afectiv din colturi de esec. Sau pot sa ma intind pe jos, langa arborele meu, caci poate in neclintire, fara sa-mi mai pese, sa patrund in acea scorbura care se deschide in tot.

Azi a trebuit sa rezolv o problema, rational, printr-o gandire matematica, dar mintea mea refuza sa dea numere drept rapuns, sa creeze structuri prin chei de rezolvare logica...i-am gasit o alta finalitate, nu un rezulat practic, dar tot atingea un oarecare adevar, poate chiar mai profund, pentru ca ma apropiam eu de parabola situatiei; eu am dezvoltat-o, cum am vrut.

Sunt prea ocupata sa ma bucur de toamna, de ultimele ei suflari aromate, energii fibroase in aceleasi pensule, aceleasi culori..trec prin anotimp fara sa-l simt. de fapt asta e adevarata simtire si eu inca nu m-am trezit.

am ascultat agonia frunzelor in timp ce eu mi-o traiam pe-a mea.

autumn lied

Puteam sa scriu, doar trebuia sa tocesc toate paginile mele interioare, cu nisip, iarba, scoici si zambete, sa le mazgalesc aiurita, crezand ca ar parea artistic. Nicidecum. Cerneala ar fi acoperit tot stratul de rasina si micile petice pe care am reusit sa le adun, corpruri vegetale care s-ar fi catarat prin mustati daliene si ar fi sarit intr-o mare, pe o plaja goala. Sau am absorbit toata marea intr-un punct in inima agitata, ce va deborda doar prin trei picaturi, toata esenta unei veri literare. Ii auzim inca murmurul, sotto-voce, iar monologul va primi mai multe aplauze. Aplauze, aripi de ingeri. Scena e imensa..cortina mult prea grea. Asta inseamna ca s-a sfarsit?

Ochi, oglinzi, adanci potire, cazane graaliene in sute de feţe...Bob de strugure, cu tine s-a incheiat tot! smarald divin. Poate...suntem prea luminosi pentru a cadea in tabla asta de sah, sa alegem mereu alb-negru, alb...atunci cand noua ne lipseste discernamantul.

Si zici ca negrul asta apasator e doar indepartarea de la lumina? Atunci de ce mi-era atat de frica?

Parca paginile au absorbit si ultimele picaturi. Renasc in toamna instinctelor pentru a savura inspiratia dionysiana. Cheers!

Ard toate simtamintele intr-un poem de septembrie fara de-nceput. Au luat foc toamnele in mine si inima mi s-a intors pe dos.

sfere aburite

deşi a fost o zi ciudată, am reuşit să râd chiar şi în clipele în care m-am simţit prost. cred că paradoxul e generat de pasaje din filme romantice, că nu pot să alung din minte nicio simplă imagine - port replici pe note sincere, încurc stările, le schimb, visez, cred, uit că visez, mă pierd, mă trezesc. încerc să practic o geometrie a gândurilor, dar nu prea îmi iese. la mine nimic nu e plat.

m-am ocupat de mine, nu din egocentrism, doar ambiţie oarbă. mi-am luat chitară, ca să sţiti şi voi cu ce îmi mai ocup timpul. în rest.. joy, pure joy.